La inceput am crezut ca suntem precum soarele si luna:
tu stralucesti orbitor iar eu, c-un zambet mut si ochi jilavi
pironiti pe simpla idee a existentei tale,
iti preiau din stralucire si ma expun in intreaga mea splendoare
exact atunci cand tu nu ma mai poti vedea.

Prinsa-ntr-un cliseu.
Nu pot fi eu decat cand tu nu existi.
Nu pot fi eu decat atunci cand tu existi.
Previzibil, banal.

Apoi teoria cu soarele si luna s-a consumat treptat,
cand am observat ca putem totusi straluci simultan
si apune impreuna.
Cand am inteles ca pot exista si fara tine
dar ca pot alege sa nu o fac.

Asa ca am dezvoltat o alta teorie: ca suntem suflete pereche.
Ca impreuna putem incropi ceea ce toti vor sa descopere,
ceea ce nimeni nu va reusi vreodata -
un tot unitar, perfect.

Sau, ma rog, perfect sub definitia mea.

Dar in umanitatea noastra bolnava
tocmai formarea acestei perfectiuni ne contravine.
Si uite, de-asta ne respingem, de-asta ne adoram.
De-asta sunt sigura ca in curand ne vom dori sa nu ne fi-ntalnit vreodata.

De-asta.

Dar si a doua teorie a murit gradat,
cu zile, nopti, ore, minute, clipe.
Te privesc necontenit iar tu inca zambesti si razi,
inca iti bei cafeaua ca mine, inca iti bei existenta cu mine;
chiar si dupa momente de indoiala, de viciu, de posibila renuntare.

Nu suntem suflete pereche, inteleg.
Suntem zodii compatibile probabil, sau exceptia care confirma regula,
sau reincarnarea unor zei, sau cine stie.

In final,
indiferent de cate explicatii-as nascoci despre tine,
despre lume, despre atunci, despre acum,
tu reusesti sa mi le desfiintezi dulceag
lasandu-ma c-un semn de intrebare si atat.

Asa c-am renuntat la teorii si definitii. Suntem doar noi –
doua existente contestabile care se tin de mana.